Luxemburg, incursiune într-o lume de basm

Ascunsă între munți, între Germania, Franța și Belgia, una dintre cele mai micuțe țări din Europa, Luxemburg, nu este tocmai o destinație de vacanță căutată de turiștii români. De ce? Pentru că prețurile sunt mari, undeva la nivelul celor din Elveția, o simplă cutie de Cola-Cola costând mai mult de 3 euro, iar oferta turistică nu-i tocmai spectaculoasă. Dar experiența este incredibilă, mai ales pentru cineva venit din partea mai săracă a continentului. Este ca o incursiune în civilizație, într-o lume care pare din altă galaxie, unde totul merge perfect și lumea își trăiește viața liniștit. Poate nu totul este roz, ci doar ce am întâlnit la suprafață, în cele două zile petrecute în capitala Marelui Ducat, dar diferența față de ceea ce văd zi de zi în România este uriașă. Ca să înțelegeți de ce, o să vă povestesc câteva momente care mi-au rămas în minte.

Infrastructura este incredibilă, cu drumuri perfecte, înconjurate de multă verdeață. Nu auzi claxoane, nu există condus agresiv, cam toată lumea își vede liniștită de treabă, chiar dacă este destul de aglomerat. Asta pentru că, în cursul săptămânii, populația țării aproape că se dublează. De luni până vineri, aproape o jumătate de milion de germani, francezi și belgieni fac naveta în Luxemburg la muncă. Le convine, pentru că salariile sunt mai mari decât în țările lor. În weekend, lucrurile se schimbă, pentru că pleacă acasă, la familii, iar luxemburghezii petrec în liniște zilele libere.

Capitala este superbă, aflată într-o zonă muntoasă, cu o priveliște spectaculoasă, castele, clădiri vechi cu o arhitectură încântătoare. Și multă, multă verdeață. Chiar hotelul în care am stat era lângă o pădure. Ca să ajung acolo, am urcat pe o alee unde o echipă de muncitori remedia o avarie la niște țevi. Micuța lucrare era semnalizată impecabil, nici vorbă de mizerie, ba chiar exista și un semafor mobil. După cazare, am plecat rapid la plimbare în oraș, iar la întoarcere, după vreo trei ore, am avut parte de o mare surpriză. Nu doar că muncitorii își terminaseră treaba, dar groapa săpăta era deja acoperită și fusese turnat asfaltul. Parcă nici nu se întâmplase în aceeași zi.

Pentru vizita în oraș trebuie să ai o condiție fizică destul de bună. Mai țineți minte serialul de pe vremuri “Străzile din San Francisco?”, cu Michael Douglas? Cam așa sunt și străzile din Luxemburg. Cobori, urci, și o ții tot așa până ajungi în centru. Diferența de nivel se vede cel mai bine de la Pfaffenthal, o construcție înaltă de 75 de metri, cu o podea din sticlă, de unde se vede perfect valea râului Alzette, în zona istorică a orașului. Și tot din sticlă sunt pereții liftului care te conduce în vale. Priveliștea este superbă, dar pentru unul ca mine, cu rău de înălțime, Pfaffenthal reprezintă și o provocare.

Centrul orașului este vesel, cu multe terase și un amestec perfect între clădirile istorice și construcțiile moderne din ultimele decenii. Și din nou șansa de a vedea Luxemburg de la înălțime, din City Skyliner, un turn de 81 de metri, care oferă o panoramă de 360 de grade. Mai exact, tot un lift cu pereți de sticlă, care urcă învârtindu-se, oferind o privește incredibilă, mai ales asupra castelelor ca din basme în jurul cărora a fost construit orașul. Iar prețul biletului este decent, doar 7 euro.

Am păstrat la final o întâmplare care mi-a dezvăluit ce înseamnă cu adevărat să trăiește într-o lume normală. Tot în centrul orașului, în mijlocul unui părculeț, am zărit o clădire impresionantă, un mic castel. Și m-am gândit că este muzeu, dar abia când am fost oprit la intrare, de către recepționeră, am avut un șoc. Nu era nici muzeu, nici bibliotecă, nici măcar un hotel, ci un azil pentru oamenii în vârstă. Pentru că așa își respectă luxemburghezii seniorii.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *