Și ghinionul are limite!

Îmi plac meciuri cu miză, meciurile în care învingătoarea pleacă acasă cu premiul cel mare. Îmi plac pentru că le trăiesc la cote maxime, pentru că simt fiecare secundă, fiecare pasă, fiecare șut, fiecare ratare, dar mai ales fiecare gol. Așa a fost finala pentru play-off. Viitorul versus Botoșani. Un meci pe care l-am trăit cu inima cât un purice, chiar dacă meseria îmi cer să fiu obiectiv. Cred că am puterea să fiu corect când vine vorba de analiza unui meci, de analiza arbitrajului, dar asta nu mă poate împiedica să-mi doresc ca echipa lui Hagi să meargă cât mai sus. Din două motive. Primul, pe care nu mi-l poate nega nimeni: sunt constănțean! Al doilea: o să repet mereu, este cel mai bun fotbalist român, care m-a făcut să trăiesc clipe minunate în adolescență, și o “gașcă nebună” de puști crescuți în ideea supremă de a iubi fotbalul. Așa că da, am trăit meciul cu tensiunea la cote uriașe și am suferit până în ultima secundă, așteptând cu disperare fluierul de final al lui Hațegan.

Ce am văzut? Înainte de orice, o atmosferă incredibilă. Un public care a creat permanent o gălăgie infernală. Da, a lipsit galeria, acea parte a publicului care strigă în permanență, care cântă, dar cei peste 4.000 au fost la înălțime. Și, de necrezut, nu am auzit nici măcar o înjurătură la unison, lucru aproape neîntâlnit pe stadioanele noastre. O atmosferă la fel de frumoasă ca jocul plin de entuziasm și exaltare al copiilor crescuți de Hagi. Poate că pare cam mult, dar prima repriză m-a dus cu gândul la fotbalul total al celor de la Ajax din duelul cu marele Real Madrid. O agresivitate pozitivă incredibilă, cu o presiune sufocantă asupra adversarilor, cu un efort uriaș. Și cu golul fantastic al micuțul Houri, francezul ale cărui driblinguri au adus pe Litoral savoarea romantică a Parisului.

“Dubla” bară din repriza secundă m-a făcut să tremur și mai mult. Fără să vreau, mi-a sunat în urechi o veche zicală: ratările se răzbună. Așa că inima mi-a bătut puternic pe final, mai ales că oaspeții au presat incredibil, că Ianis și Băluță au privit ultimele minute de pe margine, protejați pentru a nu risca al doilea galben. Ratarea uriașă a lui Golofca m-a liniștit, făcându-mă să spun singur că ghinionul are totuși limite. Ultimele secunde au scos la suprafața partea superstițioasă din mine. M-am oprit la timp înainte să spun: Hai mă, fluieră! Pentru că mi-am amintit că făcusem același lucru la acel egal de tristă amintire cu Danemarca și blestematul gol marcat de Laursen în al cincilea minut de prelungire. Și o să râdeți, dar bine am făcut. Că nu a mai venit nici un gol și Viitorul merge în play-off. Ghinionul chiar are limite!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *