Au cucerit Aconcagua!

Mihai Nenciu și Nicu Rotaru au urcat pe cel mai înalt munte din America de Sud, al treilea din proiectul “7 Summits”

Drumul constănțenilor Mihai Nenciu și Nicu Rotaru către îndeplinirea visului de a urca pe cei mai înalți munți de pe fiecare continent al lumii, în cadrul proiectului “7 Summits” a depășit încă un obstacol. După acoperișul Europei, Elbrus (5.642 metri), și străjerul Africii, Kilimanjaro (5.895 metri), cei doi alpiniștii amatori au cucerit și “uriașul” din America de Sud, Aconcagua. Cel mai înalt vârf de pe glob aflat în afara lanțului himalayan, care se ridică la 6.960 metri, i-a supus la mari încercări, temerarii aventurieri trecând prin momente extrem de dificile. Dar, pe 21 ianuarie, la ora 12:49, și-au îndeplinit misiunea și au arborat tricolorul românesc pe piscul argentinian.

Șoc în tabăra de bază

Ajunși în Argentina în plină vară sud-americană, Mihai și Nicu au dat startul expediției din orășelul Mendoza. Au folosit ruta clasică, pe versantul nordic, unul mai puțin tehnic. “Din momentul în care am intrat în Parcul Provincial Aconcagua și până în vârf au trecut 13 zile, perioadă în care am fost nevoiți să trecem și prin două vizite medicale obligatorii. Dacă nu le treceam cu bine, autoritățile argentiniene ne puteau interzice ascensiunea”, își începe Mihai povestirea.

Primul mare șoc a venit în tabăra de bază, de la Plaza de Mulas, la 4.300 de metri. “În micul punct de prim ajutor din tabăra de bază, am văzut tot felul de grozăvii: edem cerebral, pulmonar, degerături severe, evacuări de urgență cu elicopterul. Autoritățile argentiniene țin un fel de evidență a tuturor celor care încearcă să urce sus. Într-o discuție neoficială, unul dintre medici mi-a spus că rata de succes este de 8 din 100”, adaugă Nicu.

Experiențe extreme

Pe parcursul ascensiunii au trecut prin experiențe extreme, care le-au testat limitele. “Am trăit cu foarte puțină mâncare, am stat 16 zile cu aceleași haine, am dormit împreună într-un cort micuț. De altfel, în cele mai multe nopti am ținut lângă noi un cuțit lângă noi și o grămadă de pietre, de teama vântului care ne putea spulbera oricând. Dimineața, trebuia să ne trezim înainte de răsăritul soarelui și să ieșim din cort cu tot aveam. Stratul gros de gheață care se forma noaptea pe interior, se topea și pur și simplu începea să plouă în cort. Am stat în condiții precare de igienă și salubritate, am băut zeci de litri de apă din zăpada topită plină de impurități și cu un gust groaznic. În ultimele zile, când terminasem toate rațiile de hrană și mâncam doar pesmeți, biscuiți și beam ceai neîndulcit, visam cu ochii deschiși la mămăligă, cioarbă și murături”, dezvăluie Mihai. “Ascensiunea a fost grea si anevoioasa, mai ales că nu suntem niște alpiniști talentați, ci mai degrabă niste căznitori, dar uneori munca bate talentul”, adaugă Nicu.

Salvat de tricolor

Marele test a fost să treacă peste condițiile meteorologice vitrege, adversarul cel mai de temut fiind vântul puternic. “Am cărat la altitudine rucsaci cu o greutate de peste 30 de kilograme, care făceau să simti ascensiunea ca o Golgota. Pe măsură ce ne apropiam de vârf, ni se făcea rău din cauza altitudinii, ne împleticeam ca bețivii din cauza hipoxiei. Într-un gest de suprem altruism, Nicu a preferat să înghita în timp ce vomita din cauza răului de altitudine, tocmai pentru a nu compromite micuțul cort în care stăteam. Dar cele mai mari probleme ni le-a pus vremea, care se schimba de la  oră la alta, așa cum este specific acestei zone din Anzii Cordilieri. Pe Aconcagua este un paradox. În același moment al zilei, poți să faci și insolație din cauza radiațiilor solare puternice, cât și hipotermie din cauza temperaturilor foarte scăzute. Diferența de temperatura a fost uriașă, am plecat din Mendoza de la 35 de grade cu plus, iar în vârf am fost întâmpinați de aceeași temperatură, dar cu minus. Pe parcurs, am fost loviți vântul puternic, cu rafale, care amenințau să ne arunce în prăpastie. Am avut tot timpul senzația că stăm lipiți de motorul unui avion cu reacție la turație maximă, atât de tare batea și se auzea vantul. Uneori, în timpul ascensiunii, îi spuneam lui Nicu: Băi, dar ce greu este! Iar el îmi zâmbea mereu, ca un frate mai mare și îmi răspundea: Ușor poate oricine!”, explică Mihai.

Pe drum, Nicu și-a pierdut izoprenul și soluție salvatoare pentru a se proteja de frig a fost să folosească pe post de izolație steagul tricolor pe care-l aveau în bagaje. Iar cele trei culori i-au salvat viața.

Senzația din vârf

Planul era să cucerească vârful pe 24 ianuarie și să sărbătorească astfel Ziua Principatelor Române. Dar condițiile meteo au schimbat totul. Dintre cele patru zile pe care le aveau la dispoziție să urce pe vârf, în trei se anunța un viscol cu vânt de peste 90 de kilometri pe oră. Așa că au ales să forțeze ascensiunea pe 21, când erau “doar” 70 de kilometri pe oră, dublu față de limita recomandată de specialiști. Și riscul s-a dovedit câștigător. “A fost un drum lung și dificil, pe parcursul căruia am conștientizat două lucruri contradictorii: cât sunt de fragil și cât sunt de puternic. Când am ajuns în vârf, am închis ochii și am fost recunoscător pentru tot. Este o senzatie fabuloasă să ajungi sus și să înfigi acolo, pe pisc, steagul tricolor. Am stat pe vârf cam 40 de minute și am fi rămas și mai mult, să ne încărcăm și să ne bucurăm sufletul cu acele priveliști fabuloase care ni se așterneau în fata ochilor noștri. Am simtit că mă liniștesc, că pulsul mi se reglează. Totul avea acum un alt sens, era o senzație de pace amestecată cu bucurie și recunostință. Pe crucea micuță de pe vârf există o plăcuță pe care scrie așa: Nu există niciun vârf imposibil de urcat daca îl ai alături de tine pe Dumnezeu!”, se destăinuie Mihai.

Au coborât rapid, în doar trei zile, lâsând în urmă o nouă mare cucerire. Și cu gândul deja la următoarea provocare, Puncak Jaya, vârful de 4.884 de metri, cel mai înalt din Australia și Oceania.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *