Un bilet de avion, vă rog! Dus!

Mi-a rămas întipărită adânc în minte discuţia pe care am avut-o prin clasa a 10-a cu profesoara de fizică. Ea se pregătea să plece peste hotare, folosindu-se din plin de originea sa italiană, eu visam să construiesc România. Profa’ ne sfătuia să plecăm peste hotare, fie temporar, cu o bursă de studii, eu ţipam în gura mare că trebuie să stăm aici, că noi suntem viitorul. Era prin anii ’90, când generaţia mea părea să aibă deschisă uşa către civilizaţie. Au trecut mai mult de două decenii de atunci şi-mi vine să mă iau la palme.

De ce nu am fost în stare să iau în calcul şi varianta ei? Pentru că, în capul meu de puştan ieşit de pe băncile şcolii unde la ora de dirigenţie făceam instrucţie militară, aveam impresia că noi o să contăm. Da, noi, ăia care nu gustasem prea mult din învăţăturile comuniste, care se presupune că fuseserăm scutiţi de intoxicarea cu un patriotism fals. Patriotismul ăla care se rezuma la mîncat salam cu soia. Visam că o să facem lucruri mari cu viaţa noastră, lucruri care o să schimbe ţara şi o să ducă la o viaţă ca afară.

Anul trecut, m-am întâlnit cu colegii de clasă din liceu. Reunire după 20 de ani. Mă rog, cu o parte dintre ei, pentru că mulţi şi-au căutat fericirea peste hotare. Şi m-am uitat la noi, cei care am rămas. Nu am construit nimic, poate doar ne-am construit o viaţă personală, încercând să supravieţuim într-o societate care ne-a spulberat visul. Muncim, plătim taxe, creştem copii, năpădiţi de griji. Mai ales de grija zilei de mâine. 8 ore într-un birou, în spatele unei catedre, al unei tejghele, fiecare cum a avut noroc. Şi am renunţat să mai visăm.

Am vorbit cu cei care au avut mai mult curaj şi au plecat. Viaţa este mai uşoară, trăiesc liniştiţi şi doar dorul de familie îi apasă. Ar vrea să se întoarcă, să stea lângă părinţi, să se bucure de viaţă. Dar nu au cum. De ce? Pentru că, în afară de familie, nu-i aşteaptă nimic bun aici. O societate fără valori. Un stat a cărui singură grijă este să-ţi ia bănuţii din buzunar, fie că vorbim de taxe sau amenzi. Un sistem de educaţie care dă miniştri analfabeţi. Un sistem medical în care oamenii mor din cauza lipsei medicamentelor sau a indiferenţei şi incompetenţei managerilor de spitale. Un aparat de stat care te umileşte de câte ori încerci să fii un cetăţean model. O clasă politică bogată şi fără percepte morale. Un popor care nu-şi sancţionează corupţii şi îi trimite în fruntea statului. O justiţie care funcţionează după interese şi în care eşti lăsat să aştepţi ani de zile ca să ţi se facă dreptate. Aşa că nu, nu se întorc.

Ei nu se întorc, iar alţii le urmează drumul. Mulţi dintre colegii şi prietenii mei au plecat din ţară în ultimul an. Nu vă închipuiţi că au nişte slujbe extraordinare afară sau că se îmbogăţesc. Şoferi, recepţioneri, bucătari, simpli marinari. Aici erau ziarişti, fotografi, cameramani. Deci, nu împlinirea profesională i-a făcut să ia decizia de a se muta departe, lăsând în spate tot ce construiseră aici. Nu, ci disperarea că nu mai pot visa la o viaţă normală. Un loc în care să-ţi cumperi o casă fără să te îngropi în datorii pe viaţă, un loc în care să-şi creşti copiii fără să te întrebi ce le pui mâine pe masă, un loc în care să fii respectat de cei care reprezintă statul, cei pe care-i plăteşti şi tu.

Şi, totuşi, dintre cei care am rămas în ţară, unii încă visăm. Nu, nu cei care ies în stradă şi protestează. Cei care visăm acum la momentul când vom spune câteva cuvinte simple: Un bilet de avion, vă rog! Dus!

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *