Ziua mea în Nicosia, ultima capitală divizată din lume

Un punct de frontieră, aflat în mijlocul străzii Ledra, desparte de patru decenii capitala Ciprului în două civilizaţii total diferite

Primul pas pe Insula Afroditei vine la pachet cu un val de căldură insuportabilă. Este mijlocul verii, iar temperatura urcă până aproape de 30 de grade, chiar dacă am aterizat pe aeroportul de la Larnaca la miezul nopţii. Urc rapid în autocarul spre Nicosia, bucurându-mă de aerul condiţionat şi în mai puţin de o oră ajung în capitala Ciprului, insula “pierdută” în Marea Mediterană, la câteva sute de kilometri de ţărmul Greciei. Fără ieşire la mare, oraşul pare un cuptor. Foamea acumulată în ultimele ore mă forţează să înving oboseală şi să ies pe străzile pustii. Este aproape ora 2 şi restaurantele sunt închise de mult. Ici-colo, câte o mică tavernă, unde răsună acordurile muzicii lui Zorba, îşi serveşte ultimii clienţi. Găsesc un fast-food micuţ şi mă delectez cu un souvlaki. Nu pot să ratez nici berea grecească, care este ca briza mării într-o zi toridă.Ziua următoare începe cu un nou asalt al căldurii, la primele ore ale dimineţii resimţindu-se deja canicula. Risc şi mă aventurez pe străzile fierbinţi, cu ajutorul unui taxi. Nu plecăm bine de pe loc şi vin primele emoţii. Din faţă vine o maşină şi impactul frontal pare inevitabil. Alarmă falsă. De vină este volanul pe dreapta, care îţi aduce senzaţii ciudate. Am uitat că Cipru a fost colonie britanică şi se circulă exact ca la Londra. Curios, taximetristul mă întreabă de unde sunt şi: surpriză. Fosta lui soţie este constănţeanca, a fost de nenumărate ori la Mamaia şi are un apartament chiar în Tomis Nord, cartierul în care am copilărit. Clar, lumea e mică! Mă lasă în centru, unde se laudă că sunt terase şi magazine cu duiumul. Sunt, dar parcă m-am întors în timp cu un deceniu. Mese şi scaune cum avea bunica în sufragerie, magazine cum era “Antilopa” pe vremuri şi suveniruri ca-n Satul de vacanţă. Şi, peste toate, o arşiţă moleşitoare. Sunt 41 de garde şi simt cum aerul fierbinte mă arde pe gât.

STRADĂ CU PUNCT DE FRONTIERĂ

Atracţia principală este strada Ledra. Nu pentru shopping, ci pentru că este unica stradă din lume care este întreruptă de un punct de frontieră, încă de la sfârşitul anilor ’80, când Turcia a ocupat partea de nord a Ciprului, după ce naţionaliştii greci au dat o lovitură de stat, vizând unirea cu Grecia. S-au purtat lupte grele, dar, până la urmă, s-a ajuns la un acord de pace. Insula a fost împărţită în două. Turcii au luat nordul, construindu-şi o mică enclavă, nerecunoscută la nivel internaţional. Ciprioţii de sorginte greacă au rămas cu partea de sud. Cel mai mult a suferit chiar capitala, “tăiată” în două de o linie de demarcaţie trasată cu cinism la masa negocierilor. Ultimii metri înainte de punctul de control cipriot poartă semnele durerii trăite în ultimele patru decenii. “Un singur Cipru!”, “Pace!”, “Fără armate!”, stă scris cu grafitti pe zidurile clădirilor din jur. Iar o placă de marmură, amplasată chiar deasupra punctului de control, spune totul: “Ultima capitală divizată!”. Localnicii trec fără să se oprească. Noi, turiştii, prezentăm actele şi, după câţiva paşi, suntem în Turcia. Politeţea se transformă în priviri iscoditoare şi comunicare minimă. De fapt, fără comunicare din partea poliţiştilor turci, nici măcar un salut. Steagul roşu cu semilună flutură pe un catarg înalt, dar atenţia ne este atrasă de “linia verde”, o zonă de câţiva metri lăţime unde nu intră nimeni. Este strada părăsită care desparte cele două părţi ale capitalei. Sîrmă ghimpată, saci de nisip, clădiri lăsate în paragină de locuitorii care au fugit în grabă, speriaţi de asaltul trupelor turce. Un semn mare, însoţit de imaginea unui soldat înarmat, interzice fotografiatul. Risc şi imortalizez intrarea pe stradă (foto), moment în care grănicerul turc îşi iese din minţi şi ţipă nervos la mine. Dau din umeri ca un turist neştiutor şi mă îndepărtez rapid. Nu vreau să-mi petrec ziua la secţia de poliţie.

“BINE AŢI VENIT ÎN TURCIA!”

Peisajul se schimbă radical în partea turcă. Clădiri în stil otoman, vechi de câteva secole, de pe vremea când imperiul cu semilună cucerea pentru prima oară Nicosia, numeroase moschei, bătrânei care-şi beau tradiţionalul ceai la umbră şi un bazar în obişnuitul stil turcesc. Cu multe chestii ciudate, obişnuita tocmeală şi plata în lire turceşti. Aleg să mă răcoresc pe teresa unui vechi han, moment în care primesc un mesaj pe telefon. “Bine aţi venit în Turcia”. Tarifele pentru reţeaua de telefonie mobilă…”. Un pic ciudat, ştiam că sunt în Cipru de Nord, aşa că o întreb pe doamna care aduce comanda dacă sunt în Turcia. Vine un răspuns în care se simte frustrarea: “Nu, sunteţi în Cipru, partea turcă. Nu e bun telefonul, aruncaţi-l!”. Soarele parcă arde şi mai tare aici, poate pentru că vegetaţia aproape că lipseşte. Au dispărut zecile de palmieri, iar o parte din străzi sunt pietruite. Mă întorc în partea greacă, unde un alt taximetrist mărturiseşte fără prea mare bucurie că românii reprezintă cea mai mare minoritate din Cipru: “Muncesc pe 7-800 de euro, bani la care noi nici nu ne uităm”.

DIALOG DE LA DISTANŢĂ

Seara nu aduce răcoare, doar meciul dintre Apoel şi Viitorul, din preliminariile Ligii Campionilor. Suporterii ciprioţi sunt fanatici şi stewarzii ne atenţionează să nu ne depărtăm de grup. Mă opresc să-mi iau o apă rece, fanii gazdelor trec pe lângă mine şi par paşnici. Nu înţeleg de ce atât de multă precauţie. Mă lămureşte bannerul afişat chiar înaintea jocului: “Calificare sau moarte!”. Şi şanţul betonat, cu o adâncime de vreo 3 metri, care separă terenul de tribune. A fost construit ca să îi împiedice să sară pe gazon. Nu mă mir, însuşi arena pare o fortăreaţă, fiind înconjurată de ziduri de piatră. Simt privirile furioase ale celor din jur, de fiecare care dată când mă bucur pentru o acţiune reuşită a constănţenilor. La final, când ies de pe arenă, aud multe cuvinte rostite cu patimă. Bine că nu le înţeleg, nu cred că-mi urează sănătate. Înainte să părăsesc înaltul tribunei, arunc o privire spre munţii care se văd în zare, în partea turcă. Pe unul dintre ei, este proiectat un steag cu semilună, semn că dialogul surd dintre cele două părţi se poartă fără vreun moment de pauză.

Scurta vizită se încheie cu o plimbare pe faleza din Larnaca. Parcă este o altă lume. Seamănă cu staţiunile din sud, plajă, mare, mulţi turişti, relaxare. Fără puncte de frontieră, fără inscripţii care aduc aminte de război, fără frustrări la vedere. Pe toate le vezi doar la Nicosia, ultima capitală divizată din lume.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *